(*) repost de pe 09-nov 2009.

Se întâmplă când te aștepți mai puțin și n-ai cuvintele potrivite în buzunar și pentru prima dată n-ai scrupule să le folosești pe ale altuia, de parcă tot ce-ai făcut până atunci în viață a fost să aștepți momentul ăsta, ăla despre care toți prietenii cinici vorbesc când se întâlnesc, încercând să te convingă că dragostea exactă nu mai există, că dragostea, în fine, este un prezervativ care face contact cu podeaua odată cu ultimul icnet, și că uneori, doar uneori poți citi semnale de pe dealul pieptului cuiva înainte de țigara de după. Se întâmplă, uneori, să vină cineva furiș să te bată pe umăr și să fugă ca-ntr-un joc și tu să vrei să-l urmezi, pentru că nu știi dacă este un mesager al vieții sau morții și vrei să afli cu orice preț: vrei, mai mult decât oricând să vezi ce se ascunde în spatele jocului, și hainelor. Și vrei să fii parfumier și somelier și creator și distrugător în același timp.

‘De exemplu, aș putea să-mi țin respirația și să-nchid ochii și să sar orbește în apele lăuntrice ale unui bărbat, scufundându-mă până țelul lui devine țelul meu, viața lui devine viața mea și așa mai departe’. (*)

Și apoi sunt toate semnalele luminoase pe care pielea ta le emite, poți oare să le ignori? Și câtă lumină poate să emită corpul ăsta pe care l-ai împrumutat întru cunoaștere, ai fost Lecția de Anatomie pentru unii și Grădina Deliciilor Terestre pentru alții, ai fost pictură și pictor și vopsea și șevalet și pânză, și uite, acum parcă toate rolurile cad în loc și se așează de parcă le-ai fi știut dintotdeauna. Și fără prea multe buze vine promisiunea făcută ție, de data asta,…

‘Într-o zi îmi voi tatua gura ta pe buzele mele’, îi spunea Best Sailor.

‘Iar eu îmi voitatua ochii cu privirea ta’ îi răspundea Moira. ‘Sigur, aș putea orbi, dar voi fi o oarbă care va înfrunta lumea cu privirea ta’ (**)

(*) Sylvia Plath, Journals, p. 38; (**) Iulian Tănase, Best Sailor, cu mulțumiri pentru amiciția și răbdarea care încap într-un deceniu

Se întâmplă când te aștepți mai puțin și n-ai cuvintele potrivite în buzunar și pentru prima dată n-ai scrupule să le folosești pe ale altuia, de parcă tot ce-ai făcut până atunci în viață a fost să aștepți momentul ăsta, ăla despre care toți prietenii cinici vorbesc când se întâlnesc, încercând să te convingă că dragostea exactă nu mai există, că dragostea, în fine, este un prezervativ care face contact cu podeaua odată cu ultimul icnet, și că uneori, doar uneori poți citi semnale de pe dealul pieptului cuiva înainte de țigara de după. Se întâmplă, uneori, să vină cineva furiș să te bată pe umăr și să fugă ca-ntr-un joc și tu să vrei să-l urmezi, pentru că nu știi dacă este un mesager al vieții sau morții și vrei să afli cu orice preț: vrei, mai mult decât oricând să vezi ce se ascunde în spatele jocului, și hainelor. Și vrei să fii parfumier și somelier și creator și distrugător în același timp.

‘De exemplu, aș putea să-mi țin respirația și să-nchid ochii și să sar orbește în apele lăuntrice ale unui bărbat, scufundându-mă până țelul lui devine țelul meu, viața lui devine viața mea și așa mai departe’. (*)

Și apoi sunt toate semnalele luminoase pe care pielea ta le emite, poți oare să le ignori? Și câtă lumină poate să emită corpul ăsta pe care l-ai împrumutat întru cunoaștere, ai fost Lecția de Anatomie pentru unii și Grădina Deliciilor Terestre pentru alții, ai fost pictură și pictor și vopsea și șevalet și pânză, și uite, acum parcă toate rolurile cad în loc și se așează de parcă le-ai fi știut dintotdeauna. Și fără prea multe buze vine promisiunea făcută ție, de data asta,…

‘Într-o zi îmi voi tatua gura ta pe buzele mele’, îi spunea Best Sailor.

‘Iar eu îmi voitatua ochii cu privirea ta’ îi răspundea Moira. ‘Sigur, aș putea orbi, dar voi fi o oarbă care va înfrunta lumea cu privirea ta’ (**)

(*) Sylvia Plath, Journals, p. 38; (**) Iulian Tănase, Best Sailor, cu mulțumiri pentru amiciția și răbdarea care încap într-un deceniu

(* din ‘Lighthousekeeping‘)

Și nicio poveste nu se sfârșește. E ultima dată, cel puțin pentru o perioadă, în care o să scriu despre Jeanette Winterson, din seria de amintiri pe care mi-am promis mult timp că o să le pun pe hârtie și tot nu reușeam să o fac. Nu e deloc bizar că viața mea de până acum pot să o scriu în citate din Jeanette Winterson, poate mai ciudat este că avem nevoie de confirmări pentru ceea ce trăim. Și e optim când le găsim. Și poate nu e bizar să-mi amintesc atâtea momente în care am deschis geanta și primul lucru pe care-l vedeam era cotorul unei cărți de-ale lui Jeanette. Uite, de exemplu:

Stăteam la Cosmos cu o cafea în față, cum fac practic în fiecare dimineață care implică și las Ramblas. Și citeam. ‘Spune-mi o poveste, Pew’. ‘Ce fel de poveste, copile?’ ‘O poveste cu sfârșit fericit.’ ‘Nu există așa ceva.’ ‘Sfârșit fericit?’ ‘Nu, sfârșit.‘ (‘Lighthousekeeping‘) Tu apari, îmi explici cum stau lucrurile (iar eu nu știu dacă e o idee bună să-ți spun că ‘Am o teorie care spune că de fiecare dată când iei o hotărâre importantă, partea din tine care rămâne în urmă continuă viața pe care-ai fi putut s-o ai‘. ‘Oranges Are not the Only Fruit’) și după pleci. Pleci fără să fi înțeles de ce zâmbeam, de ce vestea unei despărțiri, proprii, nu este un icnet de mușchi prea întins și rupt și de ce ți-am spus că prefer să rămân acolo să termin de citit cartea. A fost nevoie de un an să ne dăm seama că nu există sfârșit, dar că nici începutul nu mai are drepturi depline. Că am conservat mult timp ficțiunea că putem începe ceva, dar totul fusese început deja și noi, în mijlocul lucrurilor, nu am fost decât niște guri flămânde care nu ordonau sunetele A, E și R în căutarea lor. Și-apoi au mai fost clipe în care eu am ținut vreo carte de Jeanette Winterson în geantă fără știrea ta, bucurându-mă într-un fel că într-o zi un prieten o să te întrebe dacă ai auzit de ea și probabil răspunsul o să fie nu, deși a fost intrusă la tine în casă și la tine în pat și tu n-ai știut-o.

***

Poate că amintirile mele cu Jeanette Winterson lasă impresia unei zbateri sau unui reflex masochist de a citi despre suferință. Nimic mai puțin adevărat. Amintirile mele, desigur, nu au fost niciodată cele mai fericite. Am învățat să mă joc cu amintirile exact cât să păstrez loc pentru mine și asta a însemnat la un moment dat să renunț la amintirile fericite. Dar asta este altă poveste, tot fără început și tot fără sfârșit. Dar am femei-gigant, pastori autoflagelatori, marinari, orfani, femei nebune care fură canari, paznici orbi de faruri, Napoleoni și mame habotnice cu care nu știu ce să fac. Și atunci recitesc. Nu e vina mea. Uite:

‘Am încercat să construiesc un iglu din coajă de portocală, dar se tot dărâma și chiar și atunci când am reușit să-l fac să stea în picioare, n-am avut vreun eschimos care să locuiască în el, așa că a trebuit să inventez o poveste despre cum a fost mâncat eschimosul, ceea ce m-a întristat și mai mult. Asta se întâmplă cel mai des cu diversiunile, te implici.‘ (‘Oranges Are not the Only Fruit‘)

Și chiar și așa, lumea încă mi se pare luminoasă și uimitoare. În zilele noastre tragediile provin din orice altceva, numai din dragoste nu. Și undeva, într-un buzunar secret țin citatul ăsta: ‘Cele mai mărunte accidente produc lumi noi‘ (‘The Powerbook‘). Așa pot să continui să sper în lucruri despre care Jeanette Winterson n-a vorbit încă. Și totuși, poate că lumea este așa cum spune ea și nimic mai mult: ‘Se spune că fiecare fulg de zăpadă este diferit. Dacă era adevărat, cum ar fi mers lumea mai departe? Cum de ne-am mai ridicat din genunchi? Cum ne-am mai revenit din minunea asta?‘ (‘The Passion‘)

(partea a treia și ultima a amintirilor cu Jeanette Winterson)

(prima parte aici)

Cuvintele astea nu-mi aparțin, dar mirarea da. Suntem în 2009, stau la biroul meu alb, pe fotoliul meu alb, uitându-mă la laptopul meu alb și mă întreb cât de mult vrem să mimăm puritatea. ‘Îmi amintesc o vreme în care aerul era curat și sexul murdar‘, am scris într-o zi, convins că nu sunt singurul care se gândește la asta, adică, până la urmă și pe Jeanette Winterson o preocupă asta, mai ales când e în format finit și legat și frumos aranjat la mine pe raftul bibliotecii (și nu găsesc criteriu superior lui Jeanette Winterson zilele astea). Cred că atunci când începi să construiești colțuri albe pentru ceea ce nu mai e demult alb, încerci din răsputeri să dai un răspuns. Care în cuvinte ar suna cam așa, ‘în spațiul dintre haos și formă a mai existat o posibilitate‘ (‘The World and Other Places‘), posibilitate prea puțin sensibilă la déjà-vu-uri cu corpuri și la margini tăioase de pat care-ți înjumătățesc experiența și spun, într-un fel, de partea asta a patului ne iubim, iar dincolo facem sex.

Suntem în 2009 (mirare) și nu-mi dau seama când a trecut tot timpul ăsta în care cărțile lui Jeanette Winterson s-au adunat la mine pe raft, n-am înțeles niciodată de ce am vrut să le țin împreună sau de ce când trec pe lângă ele parcă îmi sar mai mult în ochi decât restul cărților. Asta înseamnă că am trăit cu Jeanette Winterson mai mult decât cu oricare tine mi-a trecut prin viață, deși și ție ți-am fost fidel, nu numai ei. ‘De ce măsura dragostei e pierderea ei?‘ (‘Written on the Body‘) e o întrebare la care poți răspunde simplu cu ‘Timpul e un amortizor uriaș‘ (‘Oranges Are not the Only Fruit‘, ‘The Passion’) pentru că acolo se situează standardul de social acceptabil și e mai bine într-un fel să fie așa, iar eu n-am nicio problemă să-mi culeg standardele din cărți, prefer cărțile oamenilor (chiar și atunci când, după, tot eu mă plâng cât de complicat este să conciliezi oameni și cărți).

‘Undeva între frică și sex se naște pasiunea‘, îmi spune Jeanette. Eu am crezut-o și încă o mai cred, poate doar în dialectica sex-date-urilor mai găsesc loc să pun sub semnul întrebării ce zice ea. Alt standard, din altă carte, aplicat la alți oameni. Și pe undeva îmi pare rău că nu le-am spus. Acum suntem în 2009 și trăiesc ce numeam cândva viitor. Și  spamul sentimental e deja o amintire, de actualitate a rămas doar sexul, pe care-l facem mult și temeinic, acea parte din noi care nu mă implică și pe mine.

[partea a doua, alte amintiri cu Jeanette Winterson în curând]

(* din The Passion)

În septembrie am încercat să recitesc toate cărțile lui Jeanette Winterson. Mi-a luat un pic mai mult de o lună, dar am reușit.

Prima mea întâlnire cu Jeanette Winterson a fost în toamna mohorâtă din 1997. Acum, când mă gândesc la clipa în care am ridicat cartea de pe raft și m-am îndreptat spre counterul unde se făceau împrumuturile la bibliotecă, mă gândesc că n-aveam de unde să știu că urma o perioadă de 12 ani în care  Jeanette Winterson avea să devină parte din viața mea cotidiană. N-aveam de unde să știu ce urma să găsesc în ‘Oranges Are Not the Only Fruit‘, cu atât mai mult cu cât alesesem cartea din plictiseală și pentru că eram în perioada în care citeam cărți cu titluri interesante (‘The Trick is to Keep Breathing‘ e alt exemplu care îmi vine în minte acum). Ce știu foarte bine de atunci este că niciodată nu o să mă opresc să fac ceva atunci când singura motivație e plictiseala.

Îmi amintesc că în momentul în care am luat cartea, am băgat-o în geantă și am părăsit biblioteca (unde mă duceam foarte des din motive de bibliotecar foarte sexy – uite încă un incentive pentru lectură care nu trebuie niciodată descalificat) și m-am pierdut printre umbrelele care răsăreau prin întuneric din toate părțile, mi-am zis că singura mea șansă de supraviețuire este să ajung acasă înainte de potop și să mă bag în pat cu cartea asta și eventual să dureze destul de mult lectura ei încât să treacă furtuna. N-aveam de unde să știu atunci nici de potopul din ‘Boating for Beginners‘ și nici de farul din ‘Lighthousekeeping‘, mai erau câțiva ani în care Jeanette Winterson avea să stea cuminte pe scaunul meu de la birou păzindu-mi lectura, dând din cap și încuviințând fiecare act dificil de lectură, fiecare durere pe care o recunoșteam în cuvintele ei, dar și fiecare bucurie pe care mi-o aminteam datorită ei. Pentru că Jeanette Winterson nu vorbește despre nimic fantasmagoric, ci doar despre noi. Despre mine, unul, sigur vorbește, și-i mulțumesc că-mi pune la dispoziție cuvintele de care aveam nevoie să înțeleg ce mi se întâmplă.

Prezenței ei spectrale în cameră lângă mine i s-a alăturat la un moment dat vocea. Am deschis radioul într-o seară și vorbea la BBC. Nu-mi amintesc ce vorbea, pentru că nu eram atent la cuvinte, ci doar la vocale și consoane, prin hățișul cărora încercam să o recunosc pe cea care mi-a spus ‘ai încredere în mine, ce-ți spun sunt povești‘. Îmi amintesc că a spus ceva de genul că ea nu este o lesbiană care scrie cărți, ci o scriitoare care iubește femei și m-am gândit atunci că nici eu nu sunt un homosexual care citește cărți, ci un cititor care iubește bărbați, ceea ce face o enormă diferență, așa că i-am dat dreptate, am deschis ‘Sexing the Cherry‘ și am încercat să recitesc în timp ce vocea ei continua să vorbească la radio, și atunci s-a întâmplat să încep să citesc cu vocea ei în minte, lucru care continuă și azi. Vocea ei care sună militant când spune în ‘Art & Lies‘ că ‘după pierderea identității, cea mai mare teroare modernă o reprezintă pierderea sexualității, sau cum n-a spus Descartes: “mă fut deci exist”‘, sau care sună la fel ca Emma Thompson în ‘Wit‘ când spune în ‘Lighthousekeeping‘ că ‘narațiunea continuă a existenței e o minciună. Nu există nicio narațiune continuă, există doar momente luminate, iar restul este întuneric.’

Apoi au mai trecut niște ani, nu mulți, și te-am așteptat pe un pod. Întâmplător, așa cum totul este întâmplător în viața mea, m-am sprijinit de balustradă și am deschis cartea. Tu nu mai veneai și în timpul în care te așteptasem am avut timp să uit și ce citeam. Am deschis deci cartea și am citit: ‘Un pod este un punct de întâlnire, … o posibilitate, o metaforă‘.

[partea întâi, alte amintiri cu Jeanette Winterson săptămâna viitoare]

Și asta pentru că visul era de o claritate de-aia de follow-the-light. Eram într-un aeroport pe care nu-l recunosc, dar despre care știam că e mai mare decât orice aeroport pe care îl vizitasem până atunci. Căutam un punct de control pașapoarte și în loc de EU/non-EU citizens am văzut ghișee pentru persoane sub 37 de ani și peste 37 de ani. Cum niciodată nu-mi știu vârsta și nu văd de ce-aș face o excepție în vis, m-am uitat în pașaport și am văzut că era ziua mea, nu, în două ore era ziua mea și pentru că mie problemele astea nu mi se par niciodată simple și cu răspunsuri evidente și tranșante mi-am zis că poate eu n-am încă 37 de ani. Sau poate am, dacă ei calculeaza vârsta ca unii amerindieni, socotind perioada intrauterină. Oricum mi se pare barbar să spui câți ani ai dacă nu-i simți.

Așa că m-am dus la primul ghișeu, am zâmbit frumos cum fac eu în ocaziile în care un grad de infantilitate e benefic în interacțiuni scurte, și de acolo m-au trimis la al doilea ghișeu. Unde nici nu m-am mai gândit să pun sub semnul întrebării legitimitatea prezenței mele acolo pentru că variantele erau doar A și B. Și nu-mi amintesc ce s-a întâmplat, dar mi-au explicat că există și un alt ghișeu (pe un culoar care nu era luminat și la ghișeu nu stătea nimeni) pentru situațiile pe care ei nu le pot gestiona. Și cred că acolo m-am trezit.

M-am trezit și mi-am dat seama că mai am 5 ani până să împlinesc 37 de ani, nu că ar însemna ceva glorios vârsta asta, și nici magic. Singura însemnătate pe care pot să i-o dau este cu 5 ani mai aproape de moartea mea, dacă timp de referință=acum. Și știu că peste 5 ani nu o să fiu nici mai îndemânatic, nici mai fericit, și cu siguranță nici mai apt să supraviețuiesc. Cu siguranță n-o să fiu, dacă nu încep de acum. Peste cinci ani vreau să trăiesc cu toate simțurile și toate organele visul meu cel mai vis, doar că în trai diurn.

Tu unde vrei să fii peste cinci ani?

21-aug 2008, ora 6:30

Sună telefonul. Mă trezesc deși capul greu de prea multă sangria la prea multe fiestas de barrio nu mă ajută cu puncte de sprijin și focalizare. Tu ești încă acolo: checked, identific o sticlă de apă și un pahar, mă gândesc care sunt pașii de urmat și îi urmez. Nu știu câte zile au trecut, pun pe mine ce găsesc, mă trântesc la loc pe pat peste tine, îți spun că dacă vrei să te ridici, ei bine, va trebui să o faci cu tot cu mine. Din două mișcări te ridici din pat cu mine în spate, drumul până la bucătărie este destul de lung să mi se trezească gândul c-aș putea foarte bine adormi la loc și tot ce-aș simți ar fi corpul tău în mișcare. M-aș obișnui repede și aș spune că despre asta e viața.

Coborâm să bem cafea, eu sunt tot în spatele tău. Mă depui pe treptele cafenelei. Cer un cortao și ca de fiecare dată râzi de cât de neajutorat sunt cu comenzile, monedele, ceștile de cafea. Mă uit prin geam la ultimul Pasolini și prin aburul cafelei la tine. Telefonul sună din nou, încerc să-l opresc, vărs cafeaua, tu râzi, rezolvi totul în treizeci de secunde, timp în care te și împrietenești cu chelnerii și schimbați cinci glume pe care nu le înțeleg. Vizavi colțul drept din Estació de Sants, mă uit la afișele filmelor și mă gândesc că n-aș vrea să văd nici reality drama asta și nici SF made in Spain și te întreb dacă mai dorești ceva. Îmi răspunzi cu ochii, așa cum îmi place mie, ieșim, încerci să-mi explici: linia verde, linia roșie, linia mov. Eu te-ntreb dacă nu cumva vii cu mine, așa, copilărește, cum știu eu că funcționează de obicei dar nu și de data asta.

Apoi stau pe marginea patului în camera mea, din nou sună telefonul, pare că numai asta se întâmplă azi, dar uite, au trecut 12 ore pe care le-am petrecut pe marginea patului fără să snap out of it, ne vedem în Plaça Catalunya, unde decid să rămân.

21-aug 2009, ora 06:30

Încă mi-e greu să cumpăr cafea, iar să jonglezi cu o geantă, o cafea, earphones și cartelă este chiar prea mult. Ca de obicei știu că este prea devreme, cafeaua este chiar rea și sper să găsesc o cafea cum îmi place mie pentru drumul spre birou. Jumate din mine se simte încă observată de tine și aude cum chicotești, dar gestul instant să mă ajuți nu mai e acolo. Mă resemnez, îmi găsesc un loc unde să pot să-mi beau cafeaua, deși e departe de ușă, iar eu niciodată nu știu unde trebuie să cobor. Știu că dacă ai fi aici mi-ai spune tu, mi-ai explica și conexiunile și ai estima și durata călătoriei. Și atunci asta îmi inundă urechile, stau și mă gândesc de ce mi se pare vag familiară (ah da, e melodia aia pe care n-am mai putut eu s-o ascult ceva timp) și n-apuc bine să mă dumiresc că sună telefonul. Nu recunosc numărul, răspund, într-o ureche Fangoria, în cealaltă vocea ta. Îmi spui că a trecut un an, că nu e greșit să marcăm în continuare aniversarea momentelor neimportante din viața noastră. Ca în glumă, mă întrebi dacă ne vedem peste câteva ore în Plaça Catalunya, mă fac că râd. Chiar râd și mă gândesc că nu e așa rău dacă la capătul celălalt al continentului cineva își pune ceasul să sune să-mi amintească, de parcă aș fi uitat, că acum un an am băut ultima cafea împreună și că de atunci lucrurile au ieșit urât. Atât de urât că era căt p-aci să uit că lucrurile mărunte se uită cel mai greu. Și că dacă istoria se repetă chiar și numai cu un shuffle fatidic, măcar sper că se repetă de destule ori.

Via gramo.ro. Răspunsuri care mi-au plăcut găsiți la Oanamarrria și la Adrian Ciubotaru.

Dragă Octavian:

În primul rând, sper c-ai continuat să te joci (cu tine, de-a tine, pe tine) și n-ai uitat că la început a fost joaca.

Dacă ești încă în România, ceea ce-ți doresc din tot sufletul, înseamnă că s-au întâmplat o groază de lucruri minunate în țara noastră, ceea ce, deși acum nu pare verosimil, oricum urmează să se întâmple. Există prea mulți oameni minunați în țara asta ca să nu se întâmple și asta. Uite, eu mă uit la 2019 și văd oameni care fac eat-ins pe iarbă, muzica sună mult mai bine decât acum, toată lumea este implicată în diverse proiecte, măcar la nivel de inscripții pe tricouri. Și deși muncim în continuare mult și cu spor, sunt convins că o facem cu mai mare responsabilitate și cu o direcție mult mai clară. În fine, în 2019 se vor fi rezolvat o serie de probleme legate de orfani, BTS, animale fără stăpâni, căsătorii și adopții gay și educație, așa că încet-încet motivele pe care acum le ai să îți dorești să părăsești România vor fi dispărut.

Știu că de multe ori spui că formele de reprezentare politică sunt întotdeauna binevenite, dar că uităm prea des că nu facem altceva decât să ne trăim propriile timpuri, și că orice am face, tot la checkpointul anumitor vârste o să ne uităm la ce este posibil și la ce nu, dar sper că la 40+ ani nu o să te uiți înapoi și n-o să zici ‘n-a fost să fie’ sau ‘nu s-a putut’. Limitele astea sunt făcute ca să ne depășim geografia, inclusiv cea umană. Și dacă ți-ai dorit ceva, sper că ai făcut.

Dacă nu ți-ai dus deja copilul de mână la școală (o să fiu cu ochii pe albumele tale de fotografii de pe Facebook), sper că măcar știi la ce școală va merge. Și că ai în minte un parcurs educațional cu suficiente variabile încât să-l lași să respire fix pânâ în momentul când va fi numai alegerea lui. Ah și să-i faci cont de Twitter. Și să-l pregătești din timp pentru un gap year. Și să nu-l tâmpești cu meditații, sporturi și arte de când e în ciclul primar. Parcă tu credeai în liberul arbitru, nu?

Ah și sper că încă mai călătorești și mai mergi la concerte și încă mai ai plăceri minuscule și murdare cu ChupaChups. Și că nu treci pe lângă un șotron desenat cu creta ca și cum nu l-ai observat. Și că dacă nici la 40 de ani nu știi care-i stângul și care-i dreptul și ți-e greu să te legi la șireturi, măcar ești împăcat cu tine. Și în cazul foarte probabil în care ai chelit, îți porți chelia cu mândrie. Dacă te-ai lăsat de fumat, bine, dacă nu,  hmm … poate te gândești să faci ceva în privința asta.

Și dacă mai sper ceva, este că nu ai uitat nimic din ce visai când aveai 20 de ani. Eu n-am uitat nimic, nici poeziile, nici sărutul ăla infinit, nici revoluțiile fără victime, nici puterea cuvintelor. Ce și unde ai publicat? Sper să nu mai găsesc manuscrisul în același sertar. Nu știu de ce am sentimentul că pentru tine n-o să existe ‘n-a fost să fie’. Nu mă dezamăgi.

Cu drag,
Octavian

(*) Când o să am convingerea că ne curge același lucru prin vene, nu știu. ‘Azi urăsc literatura care m-a făcut să cred că poveștile trebuie să fie exemplare‘, mi-ai spus. ‘Adică toată literatura‘, am adăugat eu, m-am ridicat de pe canapea și cu coada ochiului m-am văzut chircit într-un colț, cu pătura mea preferată, în locul pe care l-am încălzit ani în șir mi se pare. Când aveam febră puteam să stau acasă și să mă uit la televizor toată ziua. Și n-aveam 20 de ani și făceam febră foarte des. ‘Crește‘, îi spunea doctorul mamei, iar eu găseam o groază de alte explicații pentru fierbințeală. Mă uitam deci la televizor și făceam asta cu o totală lipsă de discernământ. Când ai febră asimilezi tot ce e în jur mai ușor. Cel puțin așa-mi amintesc eu, impactul este mult mai mare. Saltul unei pisici este de două sau trei ori mai arcuit și vezi cum cresc frunzele plantelor. Iar personajele din film stau puțin în fața ecranului și te deranjează că nu interacționează cu tine destul. Nu-i nimic, a doua zi îi cauți în primul venit și cu asta basta.

‘Hai înapoi‘, mi-ai spus probabil la câteva secunde distanță, deși mie mi s-a părut că a trecut un mileniu. Am învățat să accept că umplu spațiul dintre cuvinte cu avioane care se prăbușesc, clădiri în flăcări și mii de copii arși de soare pe un teren deșertic (de ultimele imagini sunt de vină campaniile Unicef). Heh, mi-am zis și m-am dus să caut gheață. În fața frigiderului, m-am oprit überconștient de cât corp sunt și m-am jucat cu un cub de gheață pe umeri. Apoi ai apărut tu în cadrul ușii, puțin neglijat și nedumerit de gândurile care topeau cubul de gheață văzând cu ochii. Eu mă gândeam din nou la febră și la colțul de canapea, ciudat, nu, că nu m-am mai așezat acolo felin niciodată de când am făcut ultima oară febră. Probabil ultima dată când o să fac febră o să mă așez acolo și nu o să mă mai ridic, o să văd lacuri cu flamingo și cai de stepă și multă lumină și asta o să fie tot. Un ‘Hai înapoi‘ a blocat toate gândurile de după, m-a făcut să vreau să te posed cu dorința aia de viață pe care știu eu s-o păstrez bine în mine. Nimeni nu și-ar da seama cât de mult îmi place să trăiesc și că m-ați învățat așa de bine să disimulez asta. De la fiecare hoț coronar în parte am învățat cum să îmbuteliez mai ușor sentimente și să le numesc mereu … altfel.

Hoț coronar, persoană sau substanță care fură inimi. Se insinuează prin buricele degetelor, străbate tegumente și cărnuri irigate și ajunge prin flux sangvin direct în inimă. Are pielea foarte netedă și ochii îi strălucesc tot timpul. Are un apetit sexual ieșit din comun, pe care poți să-l pui convențional pe seama iubirii. De obicei te lasă cu pupilele dilatate într-un spațiu pe care nu te-ai chinuit foarte tare să-l creezi. Se folosește pentru a descrie diverși bărbați pe care îi vezi cu privirea pierdută prin orașul tău sau pentru droguri de divertisment.

Revision history: November, 28 2008 02:51 revised by @Octavian, March, 08 2009, 02:12 revised by @Octavian, June, 20 2009 18:45 revised by @Octavian.

Ignorând că ne-am făcut deja mari, cred că asta e una din întrebările care ne urmăresc și când ne-am făcut ceva. Eu pun întrebarea asta la primul date: de obicei ăsta e momentul în care Octavian devine ăla dubios care pune întrebări stupide, gen, ‘tu ce vrei să te faci când o să fii mare?’. Noah, acum stau și mă gândesc că oamenii care vor în continuare să se facă ceva când o să fie mari sunt oamenii care n-au uitat să se joace nici în uniforma de job și continuă să se vadă și în afara unui birou partiționat în care deja și-au câștigat demnitatea și un oarecare reazem profesional. 

Eu am vrut să mă fac când o să fiu mare (în ordinea asta): librar, vânzător de panglici și mărgele, rabin, profesor de sport și pianist. Nu mă nemulțumește că n-am devenit nici una, nici alta, m-ar nemulțumi etern în schimb să uit să-mi pun întrebarea asta sau să n-am nici un răspuns cu zâmbetul pe buze când o aud. 

(Cu vocea mea de acum 27 de ani:) Tu ce vrei să te faci când o să fii mare?