Anul trecut pe wishlist-ul de ziua mea de naștere s-a aflat și o pernă. Asta până să-mi dau seama că deși animația se dorea sugestivă, partea creepy era când perna se târa până în pat. Altfel, îi găseam toate virtuțile pe care i le găsise și creatorul ei. Perna-boyfriend a rămas ca un fel de metaforă pentru mine: exemplifica atât de bine părțile lipsă din puzle-ul sentimental și rezolva cât se poate de igienic nevoi naturale pe care la un moment dat sau altul traiul urban nu te lasă să ți le satisfaci după bunul plac.

Imaginația mea trebuie că e foarte săracă dacă mizează pe o pernă pentru asta. Azi ‘răsfoiam’ iTunes shop-ul căutând o aplicație pentru last.fm scrobbling on-the-go (am găsit-o: iScrob) când la related searches am găsit asta:

Un tamagochi android, wow, cu care poți interacționa: îți poți seta timpi de conversație, îl poți programa să te sune, să îți spună fix ce vrei tu, în mod esențial știe să asculte (dar ce boyfriend din viața reală nu știe să asculte) și mai ales începând cu versiunea 1.2 numărul mare de poze adăugate nu mai îngreunează aplicația! Tot începând cu aceeași versiune, îi poți crea până la 32 stări emoționale diferite de care să te bucuri numai tu.

Nu știu care parte din noi nu mai funcționează de avem nevoie de un app cum este cel de mai sus, dar știu sigur că viitorul nu poartă tricou, face fix ce vrei tu și poți trăi oricând iluzia unei versiuni mai bune la un click sau tap distanță.

După incitante cărți despre Twilight, baseball, the Simpsons, dieta Atkins, Johnny Cash sau Battlestar Galactica, Open Court, care rivalizează cu Routledge la actualitatea & stringența studiilor de popular culture & philosophy a lansat o analiză colectivă sub numele ‘Radiohead and Philosophy‘ (apr-2009) în care autori diverși încearcă să arate cum muzica Radiohead, atât de bine înfiptă în cultura populară, se conectează la filozofiile lui Merleau-Ponty, Arendt, Camus, Lyotard, dar și la sofiști și la Coran.

Deși mustește de nume din istoria culturală a secolului xx și deși voit/nevoit folosește un limbaj care e puțin inaccesibil, rupt dintr-o academie de geeks fenomenologi, colecția de eseuri este o analiză interesantă și foarte necesară a muzicii Radiohead din 1993 până în prezent. După ce încearcă să răspundă la întrebarea ‘Is Radiohead the Pink Floyd of the 21st century?‘ (întrebare la care sunt imun, neascultând Pink Floyd altfel decât forțat, iar din muzica Radiohead culegând strict un album pe care pot să-l ascult cap coadă) cu un ‘da! dar,…’ autorii eseurilor uită de catalogarea formației, ceea ce nu poate să fie decât bine și merg mai departe în analiza culturii politice la care Radiohead strâmbă din nas, la ecologismul exagerat și nepractic și la condiția postmodernă a individului care produce, ascultă sau se isterizează pe radioheadisme.

Dacă în secolul xxi muzica nu e universală, așa cum tind să creadă autorii volumului, ce propune, totuși, muzica Radiohead? Eseurile ‘Who Are Your Real Friends?‘ și ‘OK Catharsis‘ tind să răspundă la întrebare cât se poate de onest și simplu: un sentiment de apartenență la banca de rezerve a observatorilor haosului și înstrăinării, la care fie că nu știm cum să reacționăm, fie că nu putem să ne aliniem, dar, cert este, Artistotel avea dreptate, tragedia are plăcerile ei (catartice), iar mila și frica joacă un rol esențial în înțelegerea tragediilor contemporane. Totuși, Radiohead, despre care unul din autorii volumului trage concluzia că nu vor scoate niciodată un love song tradițional, nu încearcă să pună pe nimeni să aleagă, ci doar să avertizeze, folosind prompts contemporane (mandatul Bush, încălzirea globală, autismul, cúlturile urbane) că situația nu poate fi comodă așa cum o descriu alți artiști.

Tot Radiohead sunt cei care se joacă frumos cu sentimente cât se poate de contemporane: ‘Pull Out the Last Humans out of the Aircrash‘ sau ‘Don’t Get Any Big Ideas: They’re not Gonna Happen‘ cultivă sentimentul neapartenenței despre care vorbeam mai sus, al inutilității aparente a misiunilor de salvare pe care ni le propunem în viață: nu ca stare interioară a succesului sau rezultate efective, ci ca absență a genei fraternizării și ralierii.

Am găsit și un eseu preferat în această colecție; ‘Kid A as a Musing on the Postmodern Condition‘, care sondează instabilitatea limbajului și ineficiența individului-vorbitor recurgând, bineînțeles, la disconfortul individului urban de a se găsi în situații pe care nu le-a creat, nu le-a încurajat și nu le-a sponsorizat moral sau financiar. Deși relevanța muzicii Radiohead este făcută clară în fiecare eseu în parte (dar nu și mai ascultabilă), în acest eseu contemporaneitatea și universalitatea muzicii Radiohead este mult mai amplu discutată.

Pentru fanii Radiohead, cred că această carte e a must. Și chiar și pentru cei care ascultă doar ocazional Radiohead, ca mine, poate să facă lumină asupra multor versuri și multor filiații pe care descoperindu-le cultural în versurile Radiohead eram gata să le aloc filozofiei lor. Dar totul a fost spus deja, mai rămânea să fie și cântat.

Kokeshi (こけし kokeshi) sunt păpuși japoneze, a căror origine se găsește în nordul țării. Sunt cioplite în lemn, au un trunchi simplistic și un cap supradimensionat, ale cărui trăsături sunt redate prin câteva linii de penel. Trunchiul lor este decorat cu motive florale, în culori simple, deseori fiind lăcuit. Una din trăsăturile definitorii ale păpușilor Kokeshi este absența mâinilor și picioarelor.

Originea numelui Kokeshi este neclară, iar caracterele japoneze folosite pentru numele lor sunt variate:  小芥子, 木牌子, 木形子, 木芥子, 木削子 etc. Scrierea numelui lor în hiragana (こけし) a fost hotărâtă în 1939 la expoziția All-Japan Kokeshi din Naruko Onsen în august 1939.

În cartea ‘Looking for the Lost: Journeys through a Vanishing Japan’, Alan Booth sugerează că păpușile Kokeshi sunt un fetiș substitut pentru copiii nedoriți uciși după naștere, iar din punctul acesta de vedere, numele lor ar trebui scris 子消し, adică ‘extincția copilului’. Deși pruncuciderea a fost o practică curentă în Japonia până în secolul al xx-lea, nu există dovezi convingătoare care să sprijine teoria că păpușile Kokeshi au legătură cu infanticidul. Cunoscută sub nume diferite (deko, kideko, dekoroko în Fukushima; kibako, kihohoko, obokko în Miyagi; hangyo, kiningyō în Naruko), nu există nicio etimologie care să sprijine teoria. În schimb, o explicație mai plauzibilă este că păpușile Kokeshi sunt pur și simplu păpuși (芥子 keshi) de lemn (木 ki, ko) sau miniaturale (小 ko).

Păpușile Kokeshi au fost create în apropierea Togatta Onsen din prefectura Miyagi, de unde tehnica păpușilor Kokeshi s-a extins la nivel național. Se spune că aceste păpuși au fost create în epoca Edo (1600-1868) și erau date cadou sau vândute ca suvenir vizitatorilor de la izvoarele termale.

(colecția mea de păpuși Kokeshi, cca. 2010)

Nu știam foarte multe despre obiceiul evreiesc al nunților negre, nu mai mult decât expresia din idiș, pe care am auzit-o o singură dată, ca pe o exclamație de genul, ‘ce minune!’, pe care am notat-o apoi pe un colț de ziar, pe care l-am uitat într-un autobuz, dar trebuie să recunosc că au un element suficient de miraculos în folclorul lor încât să mă bucure că am descoperit povestea lor. O poveste care merge în secolul al xix-lea, dar despre care aveam să aflu dintr-o carte pentru copii.

“The Wedding that Saved a Town” (Kar Ben Pub, 2009) este o poveste mi-nu-na-tă. Dacă noțiunea de nuntă neagră pare ruptă dintr-un alt film, cu alte ritualuri, de fapt nunțile negre spun o poveste frumoasă dintr-un shtetl pierdut: confruntați cu o problemă, locuitorii satului, mânați de rabin, aleg să facă o faptă bună și să unească destinele a două persoane mai puțin bine văzute social, să le oficieze nunta în cimitir, iar voioșia momentului și fapta bună să-i convingă pe strămoși să elimine pericolul care planează asupra comunității. În cele două povești pe care le-am găsit (cea scrisă de Yale Strom și cu ilustrații de Jenya Prosmitsky și cea scrisă de Mayer Kirschenblatt în ‘They Called Me Mayer July. Painted Memories of a Jewish Childhood in Poland before the Holocaust“), pericolul este epidemia de holeră.

Atunci când măsurile sanitare și rugăciunile se dovedeau ineficiente, rabinii hotărau că poate o nuntă care ar aduce fericire unor oameni singuri și defavorizați ar putea să vindece comunitatea. În povestea lui Yale Strom, o trupă de cântăreți klezmorim sunt tocmiți de rabin să cânte la o astfel de nuntă: dar rabinul Yamferd îi ascunde klezmerului Yiske faptul că nunta, care are loc a doua zi, nu are nuntași. Așa că Yiske trebuie să găsească doi locuitori ai shtetl-ului care să se bucure de eveniment cel mai tare, adică mirele și mireasa. De fapt, mireasa este aleasă: Shneydl-Rivke, dar nimeni nu dorește să se căsătorească cu o orfană săraca, nici măcar dacă asta asigură sfârșitul epidemiei de holeră.

Ca în orice poveste, Yiske pornește la drum și caută un mire pentru Shneydl-Rivke, iar după un număr substanțial de căutări găsește un mire care să nu se lase influențat de statutul social al fetei, ci să vadă că este un suflet bun care ar aduce multă bucurie într-o căsnicie. Astfel, nunta dintre Shneydl-Rivke și Shmuel Sova are loc, iar la scurt timp după eveniment epidemia ia sfârșit. În varianta povestită de Mayer Kirschenblatt, mirele ales pentru nunta neagră nu își găsește mireasă, ceea ce indică doar faptul că o poveste nu este poveste până nu sunt întâmpinate niște dificultăți.

Cartea lui Yale Strom mi-a plăcut fantastic de mult. Evident, este o poveste! Dar este una cu suficientă valoare inspirațională, ilustrată frumos și care merită suficientă atenție și din partea copiilor și din partea adulților. Dacă pentru copii ilustrațiile ge-ni-a-le cu ochi supradimensionați și linii simple care conturează povestea dintr-o Europă care nu mai există asigură suficient material pentru o după-amiază ploioasă, adulții vor găsi suficientă valoare, cred, în poveștile în care există o pereche pentru oricine, iar faptele bune pot salva vieți.

Este într-un fel reconfortant că înainte de Sad Keanu și Yorke dansând au mai existat și alte memes. Preferata mea este Keep Calm: nu atât pentru diversitatea mesajelor care merg după, cât pentru istoria din spatele posterului și pentru faptul că omenirea știe încă să transforme un mesaj din trecut (și unul de alertă, aș adăuga) în alt mesaj, solar și adaptat la timpurile noastre: de la Keep Calm and Drink Your Tea până la preferatul meu:

De aceea sunt victima perfectă pentru cărțile, agendele, stickerele Keep Calm, și probabil că o să mă îngrijorez pentru asta în momentul în care trec la căni și la prosoape: pentru moment este doar drăguț să descopăr cu coada ochiului un post-it sau agenda Keep Calm. Ca un reminder că nu se întâmplă nimic grav (și adevărul este că într-adevăr nu se întâmplă). Și, în ultimele zile, cartea: o carte mică și (evident) roșie, de dimensiuni Mao-izabile, bună pentru orice geantă, buzunar și chiar pentru ținut la piept, dacă tot facem analogia cu una din cele mai bine distribuite cărți din lume, după Biblie și Coran.

“Keep Calm and Carry On: Good Advice for Hard Times” este genul de carte pe care aș cumpăra-o în câteva exemplare să le am la îndemână pentru momentele în care persoanele din jurul meu trec prin momente dificile. Oricât de puțin aș crede în puterea citatelor, trebuie să recunosc că liniștea pe care mi-a adus-o fiecare citat de pe fiecare pagină, cu mărime de text confortabilă și fără alte complicații pe pagină este ceva nou pentru mine. Și deși multe din citate (din Mark Twain, Benjamin Disraeli, George Bernard Shaw sau Karl Marx – da, cel cu peștele și pescuitul) îmi erau cunoscute, am fost bucuros să găsesc valoarea informațională și inspirațională de care chiar dacă nu am nevoie, nu sunt ipocrit să nu recunosc că s-ar putea să am nevoie într-o bună zi. Iată mai jos cinci astfel de citate din carte care mi-au atras atenția:

“The best way out is always through” (Robert Frost)

“Happiness is nothing more than good health and a bad memory” (Albert Schweitzer)

“I am an optimist. It doesn’t seem too much use being anything else” (Winston Churchill)

“Now and then it’s good to pause in our pursuit of happiness and just be happy” (Guillaume Apollinaire)

“In the midst of winter, I found there was, within me, an invincible summer” (Albert Camus)

Și alte 200+ citate din care cu siguranță, persoana care are nevoie de ajutor sau motivație va găsi un răspuns. Eu unul mă bucur că am citit “Keep Calm and Carry On” într-o perioadă calmă și lipsită de fricțiuni de orice gen: asta m-a făcut mai capabil să discern valoarea din mesajele cărții și să le aprob aplicabilitatea, în mod paradoxal.

Și acum sunt curios care sunt posterele Keep Calm ale lui Sebastian, Boladenieve, Adevăratul, Oitzarisme și Vivi. Și ale oricui, bineînțeles!

Așa cum speram și cum era absolut normal, autobiografia lui Ricky Martin, fără să fie în totalitate responsabilă pentru asta, a deschis calea pentru o serie de autobiografii gay. În doar câteva luni, Portia de Rossi a lansat ‘Unbearable Lightness‘, iar Johnny Weir ‘Welcome to My World‘ și deși sunt două personalități pe care le admir și de la care recunosc că am multe lucruri de învățat, mi-aș dori să fie doar începutul unui curent al sincerității de icon și al experiențelor personale ale acestora căpătând pentru un public divers exemplaritate și naturalețe.

Este și motivul pentru care am ales titlul postării, conștient de faptul că expresia ‘apa este udă și X e gay‘ aparține de fapt discursului homofob, lucru pe care mi-l asum. Ca să fie clar de la bun început: să fii gay nu e ieșit din comun (dar este extraordinar), să-ți faci comingoutul este o alegere personală (pe care, exceptând cazul în care o investești militant, caz în care lucrurile se complică, o faci din respect de sine și pentru calitatea relațiilor umane din jurul tău) și nimeni nu te obligă nici să fii gay și nici să-ți faci comingout-ul (m-am simțit dator să adaug asta pentru că în dimineața asta mi se pare funny).

Cam astea sunt premisele cu care am plecat la drum cu autobiografia ‘Welcome to My World‘ (Simon & Schuster, ian-11). Cu o săptămână înainte de lansare, presa gay, ca să-și dovedească apartenența la presă, vuia la vestea că Johnny Weir își face, după multiple speculații tematice, comingout-ul. Ca să revin la unul din caveat-urile anterioare, comingout-ul e o alegere personală, care îmbunătățește calitatea de om și sporește șansele la o viață adaptată realist la nevoile emoționale ale individului. Iar speculațiile este/nu este gay dinaintea oricărui comingout nu fac decât să perpetueze stereotipuri: până la urmă și cei care cred că ești gay, și cei care încearcă să gândească contrariul nu se vor baza pe viața ta emoțională și pe nevoile tale, ci pe stereotipuri. Cam asta e și povestea lui Johnny Weir: patinator (adică îmbrăcat în spandex), fan glitter, Lady Gaga follower și cu un fizic androgin – d’oh, cât de simplu este să pretinzi că este gay (dacă ești, evident, deficitar emoțional).

Autobiografia lui Weir este exact opusul acestui curent de gândire. Johnny Weir, la cei 26 de ani ai săi, nu a simțit nevoia să clarifice viața sa personală până la momentul în care și-a lansat autobiografia. Poate din punctul lui de vedere, cele 3 titluri naționale la patinaj și bronzul mondial erau un statement mai puternic, iar faptul că nu și-a împrumutat identitatea diverselor campanii militante ca fiind openly gay nu l-a scutit de muncă umanitară de calitate, fiind și premiat pentru asta. Johnny Weir, dacă a corespuns unui stereotip, a corespuns individualismului comod, pentru care cred că foarte puțină lume îl poate blama: și-a închipuit, în propriile cuvinte, că poate trăi așa cum își dorește, fără să treacă pe la punctul vamal al declarațiilor identitare. Și să fie el însuși în toate ocaziile, orice ar însemna asta: atlet dedicat și extrem de muncitor, dansator flamboyant și colecționar de Ceburașka. Iar cartea sa, pe lângă un stil plăcut și atractiv, promite experiențe naturale, comode și veritabile, fără să bifeze o agendă politică și fără să dea însemnătate vieții sale personale într-un cadru extins de comunitate gay sau societate în general – fix tipul de normalitate la care tânjește miltantismul, cel al vieții într-un curs natural și personal, împlinit și motivat.

Backgroundul normalității de a fi Johnny Weir este cuceritor, și chiar dacă numărul de unghiuri din care comunitatea gay poate ataca atât poziția lui Weir cât și afirmațiile sale este mare, consider că autobiografia ‘Welcome to My World‘ aduce beneficii ascunse comunității gay la care e reticentă să se afilieze. Evident, e o carte pe care comunitatea gay o poate îmbrățișa, dar nu îi este adresată expres. Sper că într-o bună zi cartea lui Weir va fi un landmark, în momentul în care mult mai multe persoane, publice sau nu, își vor trăi pur și simplu fațeta gay fără să îi aloce valoare adăugată de statut (și evident, societatea va stingheri mai puțin acest aspect). Normalitatea cu care Weir simte gay e cea pe care le-o doresc tuturor persoanelor LGBT de pe mapamond.

Vă las în compania unei prestații Johnny Weir și a unui comentariu sportiv de calitate în video-ul de mai jos:

Mihaela (Catwoman) dorește să afle un top 3 de must-have și can’t-live-without în anticariatul meu de vis. Cum este anticariatul meu de vis, m-am gândit că pot alege și cum arată și după ce am stat și m-am gândit puțin (preț de o cafea) la asta, mi-a venit în minte À la corde pincée.

Interiorul aș vrea să fie total incongruent cu exteriorul. M-aș orienta spre un interior similar cu Livraria Lello din Porto:

Diferența ar fi că nu vreau să fie atelier de restaurare, ci un anticariat mercantil cu vânzători activi și roșii la față, trecuți de 70 de ani, îmbrăcați preferabil ca acum 150 ani (pănă la urmă pentru ei e o distanță în timp mai mică de parcurs, așa că de ce nu) și care nu lasă la preț. Ultimul aspect este foarte important, pentru că în fantezia mea trebuie să ies de acolo fără să fi cumpărat nimic (lor li se activează Jewdar-ul, mie spiritul pragmatic), dar să țin în mânecă posibilitatea de a reveni acolo pentru momentele rare dar priceless în care viața mea va depinde de shopping compulsiv. Iată de ce aș reveni în anticariatul meu de vis:

1. Pentru seturi complete de cărți de joc, educaționale pentru copii, sau chiar seturi clasice, Piquet, Tarot sau cărți de joc rusești.

2. Pentru programe de teatru și operă.

3. Pentru butoni, ace de cravată, lorniete și, evident, genți.

Dacă e leapșă, leapșă să fie: Ionuca, Laura, Dragoș – ce spuneți?

]]> http://blog.joacadeamine.ro/2011/02/06/vechiul-magazin-de-curiozitati/feed/ 8 http://blog.joacadeamine.ro/2011/01/10/nu-vreau-sa-fiu-genul-de-persoana-care-nu-plange-in-situatia-data/ http://blog.joacadeamine.ro/2011/01/10/nu-vreau-sa-fiu-genul-de-persoana-care-nu-plange-in-situatia-data/#comments Mon, 10 Jan 2011 05:16:32 +0000 Octavian http://blog.joacadeamine.ro/?p=9181

Am stat și m-am gândit câteva zile dacă să scriu postul ăsta sau nu și astfel să netezesc calea sentimentelor mele către blog, simțindu-mă uneori sigur că două posturi nu tocmai fericite unul după celălalt sunt o formă de bad WordPress karma și alteori la fel de sigur că există și alte căi de a te elibera de o durere decât a scrie pe blog (doar că există ceva în experiența mea a lumii care îmi spune că oamenii cărora le faci confesiuni trebuie după caz să fie masochiști acreditați, să aibă un stomac tare și/sau să fie eliminați fără urme în timp util după ce le faci o confesiune).

Prima dată când am citit scrisoarea aceasta acum câteva zile, am izbucnit în plâns. Evident că soluția cea mai la îndemână ar fi fost să sondez self-absorbed și narcisist ce exact din ce simt se relaționează cu trecutul meu emoțional și ce e de făcut în privința asta, și evident că am luat și calea asta și nu am găsit nimic flagrant. Apoi am stat și m-am gândit că dacă în lumea în care trăim există lucruri care se întâmplă și te fac să te simți prost că ai avut o copilărie fericită, atunci e ceva în neregulă, și nu e vorba despre tine.

Și mi-am mai promis să nu devin niciodată genul de persoană care citește scrisoarea lui Bill Zeller și nu plânge. Nu știu dacă asta spune ceva despre persoanele care o citesc & nu plâng, dar nu vreau să spună ceva despre mine.

Mai întâi o expoziție itinerantă, apoi un muzeu în toată regula, cu sediul în palatul Kulmer din Zagreb, Muzeul Relațiilor Destrămate este paradisul porn-ului sentimental. Dotat actualmente cu un site drăguț în care vizitatorii pot contribui la colecția virtuală de amintiri cu poze, mailuri, sms-uri și câte și mai câte, muzeul își reclamă un public fantastic de mare din rândurile celor care nu vor sau nu pot să uite relațiile lor nereușite.

Îmi pare rău că muzeul nu era deschis ultima oară când am vizitat Zagrebul, dar colecția virtuală contribuită de vizitatori este și ea suficient de grăitoare. Încercând să răspundă la o întrebare simplă, ce facem cu lucrurile care rămân după o despărțire și cu sentimentul investit în ele, muzeul este o supapă interesantă, un fel de Dear Old Love multimedia în care îți rezervi dreptul de a vizita igienic și digital rămășițele relațiilor nereușite. Atunci când nu mai încap într-o cutie, prezența lor este prea dureroasă, sau devine de nejustificat în fericita relație în care te afli, ce faci cu aceste suveniruri? Răspunsul dat de muzeu este unul plauzibil pentru epoca în care ne cunoaștem și despărțim online și 2 din 5 locuitori ai planetei au avut sau au un cont pe un site de dating. Deși un scan, o fotografie sau un transcript de mail nu dor mai puțin, cred că este bine să știi că există o capsulă a timpului în care poți stoca leftover-urile unei relații, la care poți reveni mai mult sau mai puțin vinovat, fix pentru momentele în care începi să nutrești sentimente pașnice pentru ceea ce numai bine nu ți-a făcut și riști să devii nostalgico-revenitor. Și mai cred că asta va funcționa până vom găsi o soluție digitală pentru stocarea lacrimilor.

Voi ce faceți cu lucrurile care vă rămân dintr-o relație?

Mie îmi plac zilele de luni maxim. Întotdeauna mă culc duminica seara cu sentimentul că viața începe din nou, oricât de palpitant a fost weekendul. Este, ca să zic așa, such a sense of possibility. La care am dreptul săptămânal, ca și cum amnezia începutului unei vieți noi săptâmânal e parte din troc și sunt de fiecare dată atâtea lucruri de aflat și făcut și atâția oameni de cunoscut și atâtea cărți bune de citit și atâta cafea delicioasă de băut. Și pisici, și flori și urși de pluș și dacă am făcut o faptă bună chiar și un reward Chupa Chups. So there. Iubesc ziua de luni, care face fiecare săptămână imperfectă să aibă șansa la mai mult și la mai bine săptămâna următoare, începând chiar de luni.

Dar cunosc atâta lume care nu se lasă păcălită de optimism nativ sau învățat și care își urăște o șeptime din viață. E o proporție pe care eu unul nu mi-o permit. La un lifespan de 70 de ani, să urăști zilele de luni înseamnă să urăști 10 ani din viața ta. Cea mai mare aversiunea pentru ziua de luni aș exprima-o, dacă ar fi cazul, așa:

Voi cu ce sentimente vă treziți lunea?

]]> http://blog.joacadeamine.ro/2011/01/03/sa-nu-ti-placa-ziua-de-luni-inseamna-sa-nu-ti-placa-o-septime-din-viata-ta/feed/ 19