Eu așa sunt. O colecție de uppercuturi care se petrec într-un loc fizic prea mic. 2009 e doar un an și limitele lui nu-mi spun nimic special, oricât aș încerca să cred în lucruri care s-au terminat și lucruri care nu au început încă. Dar a fost frumos, și așa cum mi-am promis când am scris despre TPOIIMĂUOD, am fost un pic mai fericit.

Lucruri pe care le-am făcut împreună. Am stabilit că ura nu are nicio justificare. Am lucrat la gaypride.ro și am luat premiul pentru activism gay 2009. Übermulțumirile merg la Robert, dar și la toți cei care au pus umărul chiar dacă era o cauză care nu le aparține. Mulțumiri speciale merg la Andrei, care a venit cu mine la marșul gay. Am zâmbit. Chiar dacă acum proiectul e într-un hiatus, sper să îl putem revigora curând (#1, #2, #3). Pașii spre viață ne-au trecut printr-o expoziție. Mi-ați scris povești și vă mulțumesc!

Joaca de-a noi. În plus, ne-am jucat de-a noi scriind pe tricouri, vorbind despre ce ne facem când o să fim mari, dar și despre superputeri, am continuat o propoziție și am botezat un ursuleț de pluș. Am atins (sau nu) ecranul, ceea ce m-a făcut să mă simt mai Octavian decât de obicei, ne-am întrebat dacă există metode infailibile să ne asigurăm că primul date e și ultimul, ne-am hlizit despre cum (nu) o să devenim proprii fani (niciodată), și am vorbit despre cărți scrise și nescrise.

A fost vorba și de premii și cadouri: cărți, iar cărți, dar și bilete la concerte #1 și #2.

V-am povestit cum a fost la concertul lui Tori Amos de la Viena și cum mă simt după patru concerte Depeche Mode.

Oameni și locuri. Evident, au fost și lucruri pe care le-am făcut singur: am scris stângaci un ghid practic de îndrăgostire, și v-am povestit despre cum stau eu singur la trecerea de pietoni. Am încercat să-mi găsesc locul pe un atlas al lumii dificile, am povestit cum arată sfârșitul unei relații 1360 zile mai târziu, și, în mare parte, m-am prefăcut că n-a durut. Am așteptat sfârșitul verii ca să pot spune că vara s-a terminat și noi nu suntem mântuiți, am cugetat despre viața de raft a jucăriilor sexuale, v-am scris din tabăra de vară, și am scris despre cum pot fi soluționate problemele sufletești în condiții atmosferice adverse.

Am intervievat mulți oameni care au avut sau au un cuvânt de spus pentru comunitatea gay, dar și pe Isabel Allende și parțial pe Placebo. Am citit iar prea mult (*), deși îmi promisesem că anul ăsta voi citi mai puțin. Am (re)văzut: Bruxelles, Madrid, Vinaros, Tel Aviv, Budapesta, Porto, Viena, Barcelona, Barcelona, Barcelona. Și am avut sentimentul că distanțele care creează apropieri nu sunt o iluzie.

Postul ăsta n-ar fi niciodată complet fără o enumerare de suflet, cu sau fără linkuri, a oamenilor care mi-au umplut anul 2009 și care mi-au oferit mai mult decât își pot imagina vreodată: Ana, Robert, Andrei, Răzvan, Bogdana & Bogdan, Daniel, Ionuca, Viviana, Cristian, Ruxandra, Alex, Cristina, Adi, Emil, Iany, Ștefan, Alex, nada, Ovidiu, Ileana, Paco, Traian, Oana Maria, Gabi, Flavia, Miruna, Manu, Mimo, Cosmin, Florin, Andreea, Gabi și Sergio. Ei și ceilalți 484 oameni din viața mea s-au asigurat că 2009 este un an bun pentru joaca de-a mine.

… și nu putem zbura decât îmbrățișați (*).

sursa imagine aici, text aici.

[* Siamo angeli con un ala soltanto,  e possiamo volare solo restando abbracciati.]

Încep cu un mesaj fanului (?) care m-a dojenit că nu am mai scris de o săptămână, răspunzându-i că am fost foarte ocupat cu lectura pixel cu pixel a ‘The Sartorialist’ (Bespoke Edition, Penguin Group USA, august 2009). Io n-am un crez fashionist și în general cred că oamenii care se uită prea mult la ambalaj uită că într-o femeie grasă și îmbrăcată urâțel se află un suflet minunat, iar într-un bărbat skinny cu haine atât de largi că seamănă cu  Micul Prinț de la depărtare se află un băiat de zahăr, dar trebuie să recunosc că mă uit cu coada ochiului când nu mă vede nimeni la thesartorialist.com ca să văd oameni frumoși.
Așa se face că am citit într-o săptămână toată cartea, de fapt am mâncat-o. Îmi pare rău că e grea și nu-ncape în orice geantă, intenția mea este să port în continuare în ce geantă am chef dimineața și să nu fac mușchi cărând cărți, pentru că undeva mai nutresc speranța (și țineam neapărat să folosesc cuvântul ‘nutresc’) că există cineva acolo care mă dorește mușchi-less, sau are el mușchi și pentru mine, ceea ce e deja mult prea tare.

Așadar, n-am putut să nu observ c-am făcut șanț la pagina 434 și acum dacă trântesc cartea pe birou se deschide automat acolo. Inițial am zis că mi se pare, dar după am zis să mă confrunt cu adevărul și iată cum am ajuns să am dialoguri imaginare cu bărbatul de la pagina 434. Suntem împreună de o săptămână și totul merge epocal, și eu mă întreb ‘is he for real?’, iar răspunsul vine via Wikipedia,

‘Scott Schuman este creatorul popularului site de modă ‘The Sartorialist’. După ce a renunțat la poziția de director al colecțiilor pentru bărbați de la atelierul său pentru a avea grijă de fiica sa în septembrie 2005, a început să poarte cu el o cameră digitală și să fotografieze oamenii pe care îi vedea pe stradă și al căror stil îl găsea ieșit din comun. Apoi posta aceste fotografii la el pe blog, uneori însoțite de scurte comentarii, întotdeauna ori favorabile, ori deschise la minte. Este foarte cunoscut pentru fotografierea a ceea ce se descrie ca ‘oameni reali’.

Cartea nu m-a ajutat să-i găsesc vreun nume, dar știu foarte bine că de-acum, cel puțin una din viețile mele o să o trăiesc alături de el. Are ochi calzi și pare blând, are un gust dubios la îmbrăcăminte, dar poate să intre la fel de bine la bancă, în restaurant și sub pătură cu mine îmbrăcat așa. Deci nu găsesc inconveniente majore până acum. În viața asta pe care o să o petrecem împreună e suficient timp să ajungem la o vârstă venerabilă împreună, fix până atunci când frumusețea tinerilor devine dureroasă. La o aniversare o să-mi facă un colier cadou și pe el o să fie inscripționat ‘the snow of the Tyrol, the clear beer of Vienna/are not very pure or true’ în amintirea unor momente impure trăite de noi ici și colo. Și la un moment dat, ori el, ori eu o să dăm shut down primul (*) și o să pot să zic când ajung în rai că l-am iubit până la moarte pe bărbatul de la pagina 434 din ‘The Sartorialist’.

(*) În ultimele zile m-am gândit mult la moarte, deloc morbid și mi-am dat seama că eu mă gândesc la moarte ca la o călătorie cu taxiul. Șoferul o să arate ciudat, dar cum trebuie să ajung la o destinație precisă, voi lua totuși taxiul cu sentimentul de ceva-ciudat-pare-să-se-ntâmple-dar-nu-mi-s-o-ntâmpla-tocmai-mie. Și atunci o să plecăm în noapte, nu o să ajung la destinație, dar nici n-o să mai ajung să scriu pe blog unde am ajuns. The end.

vendrá el frío y volveré a sacar tu piel, que guardo en el fondo del armario, año tras año. cada vez me abriga menos sin querer, se la comen las polillas y aún así sigue oliendo a ti. vendrá el frío y aunque ya no estés aquí, sigo remendando mis recuerdos, daño tras daño. (Nosotrash/‘Polilla’)

O să vină frigul, și iar o să scot pielea ta, pe care o păstrez în fundul dulapului, an după an. De fiecare dată mă îmbracă mai puțin fără dragoste, o mănâncă moliile și chiar și așa tot miroase a tine. O să vină frigul și deși încă nu ești aici, îmi tot repar amintirile, pierdere după pierdere.

(* din ‘Lighthousekeeping’)

Și nicio poveste nu se sfârșește. E ultima dată, cel puțin pentru o perioadă, în care o să scriu despre Jeanette Winterson, din seria de amintiri pe care mi-am promis mult timp că o să le pun pe hârtie și tot nu reușeam să o fac. Nu e deloc bizar că viața mea de până acum pot să o scriu în citate din Jeanette Winterson, poate mai ciudat este că avem nevoie de confirmări pentru ceea ce trăim. Și e optim când le găsim. Și poate nu e bizar să-mi amintesc atâtea momente în care am deschis geanta și primul lucru pe care-l vedeam era cotorul unei cărți de-ale lui Jeanette. Uite, de exemplu:

Stăteam la Cosmos cu o cafea în față, cum fac practic în fiecare dimineață care implică și las Ramblas. Și citeam. ‘Spune-mi o poveste, Pew’. ‘Ce fel de poveste, copile?’ ‘O poveste cu sfârșit fericit.’ ‘Nu există așa ceva.’ ‘Sfârșit fericit?’ ‘Nu, sfârșit.’ (‘Lighthousekeeping’) Tu apari, îmi explici cum stau lucrurile (iar eu nu știu dacă e o idee bună să-ți spun că ‘Am o teorie care spune că de fiecare dată când iei o hotărâre importantă, partea din tine care rămâne în urmă continuă viața pe care-ai fi putut s-o ai’. ‘Oranges Are not the Only Fruit’) și după pleci. Pleci fără să fi înțeles de ce zâmbeam, de ce vestea unei despărțiri, proprii, nu este un icnet de mușchi prea întins și rupt și de ce ți-am spus că prefer să rămân acolo să termin de citit cartea. A fost nevoie de un an să ne dăm seama că nu există sfârșit, dar că nici începutul nu mai are drepturi depline. Că am conservat mult timp ficțiunea că putem începe ceva, dar totul fusese început deja și noi, în mijlocul lucrurilor, nu am fost decât niște guri flămânde care nu ordonau sunetele A, E și R în căutarea lor. Și-apoi au mai fost clipe în care eu am ținut vreo carte de Jeanette Winterson în geantă fără știrea ta, bucurându-mă într-un fel că într-o zi un prieten o să te întrebe dacă ai auzit de ea și probabil răspunsul o să fie nu, deși a fost intrusă la tine în casă și la tine în pat și tu n-ai știut-o.

***

Poate că amintirile mele cu Jeanette Winterson lasă impresia unei zbateri sau unui reflex masochist de a citi despre suferință. Nimic mai puțin adevărat. Amintirile mele, desigur, nu au fost niciodată cele mai fericite. Am învățat să mă joc cu amintirile exact cât să păstrez loc pentru mine și asta a însemnat la un moment dat să renunț la amintirile fericite. Dar asta este altă poveste, tot fără început și tot fără sfârșit. Dar am femei-gigant, pastori autoflagelatori, marinari, orfani, femei nebune care fură canari, paznici orbi de faruri, Napoleoni și mame habotnice cu care nu știu ce să fac. Și atunci recitesc. Nu e vina mea. Uite:

‘Am încercat să construiesc un iglu din coajă de portocală, dar se tot dărâma și chiar și atunci când am reușit să-l fac să stea în picioare, n-am avut vreun eschimos care să locuiască în el, așa că a trebuit să inventez o poveste despre cum a fost mâncat eschimosul, ceea ce m-a întristat și mai mult. Asta se întâmplă cel mai des cu diversiunile, te implici.’ (‘Oranges Are not the Only Fruit’)

Și chiar și așa, lumea încă mi se pare luminoasă și uimitoare. În zilele noastre tragediile provin din orice altceva, numai din dragoste nu. Și undeva, într-un buzunar secret țin citatul ăsta: ‘Cele mai mărunte accidente produc lumi noi’ (‘The Powerbook’). Așa pot să continui să sper în lucruri despre care Jeanette Winterson n-a vorbit încă. Și totuși, poate că lumea este așa cum spune ea și nimic mai mult: ‘Se spune că fiecare fulg de zăpadă este diferit. Dacă era adevărat, cum ar fi mers lumea mai departe? Cum de ne-am mai ridicat din genunchi? Cum ne-am mai revenit din minunea asta?’ (‘The Passion’)

(partea a treia și ultima a amintirilor cu Jeanette Winterson)

(prima parte aici)

Cuvintele astea nu-mi aparțin, dar mirarea da. Suntem în 2009, stau la biroul meu alb, pe fotoliul meu alb, uitându-mă la laptopul meu alb și mă întreb cât de mult vrem să mimăm puritatea. ‘Îmi amintesc o vreme în care aerul era curat și sexul murdar’, am scris într-o zi, convins că nu sunt singurul care se gândește la asta, adică, până la urmă și pe Jeanette Winterson o preocupă asta, mai ales când e în format finit și legat și frumos aranjat la mine pe raftul bibliotecii (și nu găsesc criteriu superior lui Jeanette Winterson zilele astea). Cred că atunci când începi să construiești colțuri albe pentru ceea ce nu mai e demult alb, încerci din răsputeri să dai un răspuns. Care în cuvinte ar suna cam așa, ‘în spațiul dintre haos și formă a mai existat o posibilitate’ (‘The World and Other Places’), posibilitate prea puțin sensibilă la déjà-vu-uri cu corpuri și la margini tăioase de pat care-ți înjumătățesc experiența și spun, într-un fel, de partea asta a patului ne iubim, iar dincolo facem sex.

Suntem în 2009 (mirare) și nu-mi dau seama când a trecut tot timpul ăsta în care cărțile lui Jeanette Winterson s-au adunat la mine pe raft, n-am înțeles niciodată de ce am vrut să le țin împreună sau de ce când trec pe lângă ele parcă îmi sar mai mult în ochi decât restul cărților. Asta înseamnă că am trăit cu Jeanette Winterson mai mult decât cu oricare tine mi-a trecut prin viață, deși și ție ți-am fost fidel, nu numai ei. ‘De ce măsura dragostei e pierderea ei?’ (‘Written on the Body’) e o întrebare la care poți răspunde simplu cu ‘Timpul e un amortizor uriaș’ (‘Oranges Are not the Only Fruit’, ‘The Passion’) pentru că acolo se situează standardul de social acceptabil și e mai bine într-un fel să fie așa, iar eu n-am nicio problemă să-mi culeg standardele din cărți, prefer cărțile oamenilor (chiar și atunci când, după, tot eu mă plâng cât de complicat este să conciliezi oameni și cărți).

‘Undeva între frică și sex se naște pasiunea’, îmi spune Jeanette. Eu am crezut-o și încă o mai cred, poate doar în dialectica sex-date-urilor mai găsesc loc să pun sub semnul întrebării ce zice ea. Alt standard, din altă carte, aplicat la alți oameni. Și pe undeva îmi pare rău că nu le-am spus. Acum suntem în 2009 și trăiesc ce numeam cândva viitor. Și  spamul sentimental e deja o amintire, de actualitate a rămas doar sexul, pe care-l facem mult și temeinic, acea parte din noi care nu mă implică și pe mine.

[partea a doua, alte amintiri cu Jeanette Winterson în curând]

(* din The Passion)

În septembrie am încercat să recitesc toate cărțile lui Jeanette Winterson. Mi-a luat un pic mai mult de o lună, dar am reușit.

Prima mea întâlnire cu Jeanette Winterson a fost în toamna mohorâtă din 1997. Acum, când mă gândesc la clipa în care am ridicat cartea de pe raft și m-am îndreptat spre counterul unde se făceau împrumuturile la bibliotecă, mă gândesc că n-aveam de unde să știu că urma o perioadă de 12 ani în care  Jeanette Winterson avea să devină parte din viața mea cotidiană. N-aveam de unde să știu ce urma să găsesc în ‘Oranges Are Not the Only Fruit’, cu atât mai mult cu cât alesesem cartea din plictiseală și pentru că eram în perioada în care citeam cărți cu titluri interesante (‘The Trick is to Keep Breathing’ e alt exemplu care îmi vine în minte acum). Ce știu foarte bine de atunci este că niciodată nu o să mă opresc să fac ceva atunci când singura motivație e plictiseala.

Îmi amintesc că în momentul în care am luat cartea, am băgat-o în geantă și am părăsit biblioteca (unde mă duceam foarte des din motive de bibliotecar foarte sexy — uite încă un incentive pentru lectură care nu trebuie niciodată descalificat) și m-am pierdut printre umbrelele care răsăreau prin întuneric din toate părțile, mi-am zis că singura mea șansă de supraviețuire este să ajung acasă înainte de potop și să mă bag în pat cu cartea asta și eventual să dureze destul de mult lectura ei încât să treacă furtuna. N-aveam de unde să știu atunci nici de potopul din ‘Boating for Beginners’ și nici de farul din ‘Lighthousekeeping’, mai erau câțiva ani în care Jeanette Winterson avea să stea cuminte pe scaunul meu de la birou păzindu-mi lectura, dând din cap și încuviințând fiecare act dificil de lectură, fiecare durere pe care o recunoșteam în cuvintele ei, dar și fiecare bucurie pe care mi-o aminteam datorită ei. Pentru că Jeanette Winterson nu vorbește despre nimic fantasmagoric, ci doar despre noi. Despre mine, unul, sigur vorbește, și-i mulțumesc că-mi pune la dispoziție cuvintele de care aveam nevoie să înțeleg ce mi se întâmplă.

Prezenței ei spectrale în cameră lângă mine i s-a alăturat la un moment dat vocea. Am deschis radioul într-o seară și vorbea la BBC. Nu-mi amintesc ce vorbea, pentru că nu eram atent la cuvinte, ci doar la vocale și consoane, prin hățișul cărora încercam să o recunosc pe cea care mi-a spus ‘ai încredere în mine, ce-ți spun sunt povești’. Îmi amintesc că a spus ceva de genul că ea nu este o lesbiană care scrie cărți, ci o scriitoare care iubește femei și m-am gândit atunci că nici eu nu sunt un homosexual care citește cărți, ci un cititor care iubește bărbați, ceea ce face o enormă diferență, așa că i-am dat dreptate, am deschis ‘Sexing the Cherry’ și am încercat să recitesc în timp ce vocea ei continua să vorbească la radio, și atunci s-a întâmplat să încep să citesc cu vocea ei în minte, lucru care continuă și azi. Vocea ei care sună militant când spune în ‘Art & Lies’ că ‘după pierderea identității, cea mai mare teroare modernă o reprezintă pierderea sexualității, sau cum n–a spus Descartes: “mă fut deci exist“‘, sau care sună la fel ca Emma Thompson în ‘Wit’ când spune în ‘Lighthousekeeping’ că ‘narațiunea continuă a existenței e o minciună. Nu există nicio narațiune continuă, există doar momente luminate, iar restul este întuneric.’

Apoi au mai trecut niște ani, nu mulți, și te-am așteptat pe un pod. Întâmplător, așa cum totul este întâmplător în viața mea, m-am sprijinit de balustradă și am deschis cartea. Tu nu mai veneai și în timpul în care te așteptasem am avut timp să uit și ce citeam. Am deschis deci cartea și am citit: ‘Un pod este un punct de întâlnire, … o posibilitate, o metaforă’.

[partea întâi, alte amintiri cu Jeanette Winterson săptămâna viitoare]

Nu, n-am de gând să mă alătur nici unei secte, deși în ultima vreme se pare că în ultima vreme tot ce fac țipă ‘vreau să fiu mântuit’ având în vedere numărul sporit de emailuri și chiar și apeluri telefonice care-mi comunică întâlniri ale bisericii X, Y sau Z și-mi cer prezența. Eu de câte ori aud cuvântul biserică mă gândesc la un loc tare fain unde merg oameni care sunt mânați de credință și au parte de un vorbitor carismatic care le explică despre ce e viața lor, nu despre ce ar trebui să fie, așa că nu știu de ce unii se chinuie să-mi schimbe părerea și îmi creează imagini despre exorcism, o lume păcătoasă și un mântuitor care întârzie. Nu știu de ce se întâmplă asta, eu o pun pe seama crizei, așa că mesajul pentru cei care mă sună și mă întreabă dacă e un moment bun să vorbim despre credință este că nu, nu este un moment bun, că nu și-au făcut cercetarea bine și că nu mă atinge discursul despre Iisus exact în aceeași măsură în care pe ei nu-i atinge discursul despre Moise și că să se ducă să facă ceva profitabil că de-aia e criză, că lumea nu mai muncește. Și mai cred cu toată tăria că dacă ești descumpănit când cel căruia îi faci spam telefonic îți spune că e gay sau evreu n-ar trebui să suni deloc. Ei se supără, îmi oferă o binecuvântare abia bălmăjită de care nu am nevoie, sau mă rog, mi-e la fel de clară și binevenită ca știrile despre extratereștri. Deși dacă stau bine și mă gândesc nu e vina lor, e vina cui face call-centers pentru așa ceva, și sunt sigur că nu e o chemare dumnezeiască la mijloc. Sau sunt eu de vină că îmi repugnă orice religie care practică prozelitismul sau nu și-a branduit o imagine inclusivă și pentru mine.

Bun, ca de obicei, nu despre asta voiam să vorbesc, dar trebuia s-o spun și pe asta. Septembrie a fost întotdeauna cea mai liniștită lună din an, și nici anul acesta nu se dezminte. Mai mult am stat în casă din cauza răcelii, iar puținele persoane pe care le-am văzut mi-au procurat momente foarte faine (chiar dacă mi-au confirmat că nu sunt făcut pentru o viață socială activă și că pe mine mă mulțumești cu cărți și bilete de avion. Multe.). M-am apucat să recitesc toate cele 18 cărți ale lui Jeanette Winterson, inițial planul era să le citesc pe toate într-o lună, dar cum azi noapte abia am deschis-o pe a zecea, mă tem că nu voi reuși. Deși era un plan foarte drăguț. Iar săptămâna viitoare am date cu Tori Amos și asta e exact doza de emoție de care aveam nevoie să fie un septembrie chiar reușit.

Da, și vara s-a terminat fără ca eu să-mi dau seama, ori m-am trezit prea devreme și mi s-a părut normal să fie urât și frig afară, ori au fost într-adevăr niște zile prea calde, dar vara în mod cert s-a terminat. N-am porniri ecumenice și nici gospodărești, dar mi-ar plăcea să am o broderie ca a lui Jess din ‘Oranges Are Not the Only Fruit’, pe care să scrie ‘The summer is ending and we are not yet saved”, mi-ar fi de folos ca memento pentru faptul că laptele expiră, bisericile organizează întâlniri, eu niciodată nu mă hotărăsc ce eșarfă să port, iar când o să dau cu aspiratorul pentru că am strâns cortul, izoprenurile și sacii de dormit și e nisip prin casă, ar trebui să zâmbesc.

Io aştept cuminte să se facă verde la trecerea de pietoni. Nu sunt genul care trage un sprint când e roşu aşa că de cele mai multe ori dacă vreţi să mă vedeţi, sigur mă găsiţi la vreo intersecţie. Cu lume fugind în jurul meu (cel puţin aşa se vede de unde stau eu). În fine, când daţi la o parte straturile astea de oameni care se grăbesc (la job/sub roata unei maşini) mă puteţi vedea pe mine, de obicei schimbându-mi greutatea de pe un picior pe altul şi privind oriunde altundeva, numai la trecerea de pietoni nu. Counterul de pe iPhone spune că am petrecut anul acesta deja 840 ore (sau 12% din viaţă) ascultând muzică, deci există şanse să am intrauricularele bine înfipte în urechi. Şi ochelarii de soare roşii la care nu renunţ nici când e de ploaie, pentru că lumina este incredibil de puternică pentru mine cam în orice moment al zilei. So, cam aşa eram eu în dimineaţa asta la o oră pe care n-am de gând s-o menţionez.

De obicei mă simt singur la trecerea de pietoni. Un fel de singurătate penibilă în felul ei, care-mi aminteşte invariabil de episodul din SATC în care Charlotte merge la un fel de vindecare de grup şi o însoţeşte şi Carrie şi moderatoarea este o evanghelizantă kamikaze care o face pe Charlotte să plângă, iar Carrie îi ia apărarea şi spune că de fapt Charlotte chiar a încercat, dacă n-a încercat ea n-a încercat nimeni. În fine, şi eu, tot aşa, am încercat. Nu ştiu dacă episodul ăsta din SATC există într-adevăr sau l-am inventat eu, dar ştiu sigur că un quiz mă asigură de fiecare dată că sunt tot Charlotte.

Azi nu m-am simţit singur, totuşi. A fost mai întâi un neaşteptat ‘să-mi spui când te culci să te pup alea alea’, neaşteptat nu pentru că nu mă aşteptam, ci pentru că nu mă aştetam atunci. A fost zâmbetul cu numărul 100 venit de la cineva drag (întâmplarea a făcut să aflu de la cine e) şi ‘cel mai drăgălaş proiect online’ via newsletterul tabu.ro. A fost Beyoncé cu ‘Halo’ care mi-a inundat căştile şi pe care l-am cântat şi eu. E ciudat că melodia asta mushy mă face s-o cânt, dar tot nu o să dezvolt un ceva cu Beyoncé pentru că mi se pare de o feminitate castrantă. Fie, încă mai am fantezii că o să învăţ să fac pole dancing cu ‘Lose My Breath’. Au mai fost cafeaua tare bună de la Costa, visul lui Cosmin şi visul Ionucăi (hihihi). Şi faptul că azi mi-am dat seama că este absolut ok să trăieşti în lumea ta imaginară. Şi că ar trebui să existe un fel de ghid despre cum să-ţi extinzi viaţa imaginară peste cea reală până când proporţia se schimbă. Şi le mulţumesc tuturor celor care-mi fac viaţa imaginară mai confortabilă.